„Cărei conformări îi va fi supus individul, în prealabil de­personalizat de marile manevre ale opium-ului cotidian? Care este conţinutul noii normalităţi? Care este modelul de om al viitorului?

Răspunsul la aceste întrebări constituie ideologia publicita­ră. Pentru a-l degrada pe cetăţean în consumator, i se spune mai întâi să se bucure, aici şi acum, aiurea şi întotdeauna. I se spune mai apoi să dobândească putere, mereu mai multă pu­tere; e ademenit cu bogăţia ca putere. I se spune mai ales să fie funcţional, să funcţioneze de dragul funcţionării, să fie în acelaşi timp uleiul şi angrenajul sistemului care îl macină. I se spune în fine — imperativul e mai puţin limpede, dar la fel de prezent — să funcţioneze la locul său în ierarhiile acestei so­cietăţi, iluzia de a se înălţa neservindu-i decât să accepte şi mai uşor să rămână în rând. In timp, aceste patru dominante ale ideologiei publicitare produc individul anonim al oraşelor, incapabil să fie prin el însuşi, bobul în grămadă. Nu mai are existenţă personală: e conformat la inform. Este un animal supus sondajelor, concen­trat asupra nevoilor care i se inventează, dotat cu o mentali­tate reflex numită „opinie publică", inconştient de egoismul furibund în care îl închide societatea zisă a abundenţei. Este occidentalul răsfăţat cu de toate, care nu ştie sau nu vrea să ştie în ce măsură modul său de viaţă risipeşte resursele plane­tei jefuindu-le pe cele ale lumii a treia. E veritabilul antropo­fag al umanităţii, el însuşi devorat de poftele-i de nepotolit. Ideologia consumului devorează tot ce atinge.”

(François Brune, Fericirea ca obligație. Psihologia și sociologia publicității)

"Românul are o zicătoare care a fost cristalizată în două versuri tipice:

"Unde-s doi puterea creşte, Şi duşmanul nu sporeşte."

Această zicătoare conţine sâmburele unui mare adevăr, acela că sporul activităţii omeneşti se măreşte într-un chip însemnat prin întovărăşirea puterilor. Şi dacă vom căuta la chiar natura fiinţei omeneşti vom vedea că ea a fost croită pentru întovărăşire şi, de aceea, cu drept cuvânt s-a definit omul de către cei vechi ca animalul per excelentiam.

Omul nu poate trăi ca cele mai multe din celelalte vietăţi, în stare izolată, ci are neapărată nevoie de semenii săi spre aş dezvolta toate comorile bogatului său ingeniu; în singurătate el şe pierde şi cade chiar mai prejos de animal. Apoi dacă principiul vieţii omeneşti cere întovărăşirea ca formă potrivită de existenţă, este învederat că şi în maniferstarile ei speciale tot în atare principiu îşi va găsi ea forma cea mai spornică de lucrare. Este cunoscută nevoia neapărată a întovărăşirii în propăşirea producerii materiale, în procurarea mijloacelor de trai, în dezvoltarea industriei, comerţului, agriculturii, şi dacă ţara noastră este încă înapoiată în toate aceste îndreptări ale activităţii economice, pricina unei atari înapoieri nu stă aiurea decât în slăbiciunea mişcării de întovărăşire.

Să nu se creadă că lucrurile stau altfel pe tărâmul vieţii intelectuale, că propăşirea şi zămislirea ideilor nu ar găsi o mai mănoasă partie în acelaşi principiu al întovărăşirii. De când a dobândit el un avânt care te pune în uimire? De la descoperirea mijloacelor care o pun în o mai lesne comunicare omul cu omul, inteligenţa cu inteligenţa.

Progresul cel mai covârşitor realizat în epoca modernă a fost datorat pe rând descoperirii tipografiei, ajunsă astăzi în culmea ei prin devoltarea uriaşă a presei; acelei a aburului care a dat naştere drumurilor de fier şi vapoarelor, şi a electricităţii care a făcut cu putinţă telegraful. La ce au contribuit toate aceste descoperiri decât la apropierea oamenilor unul de altul, la folosirea tuturor din descoperirile unuia, la conlucrarea tuturor spre un scop comun, binele şi fericirea neamului omenesc? Şi ce este această conlucrare a tuturor oamenilor la îmbunătăţirea soartei lor decât un vast uriaş principiu de întovărăşire ?" ( A.D. Xenopol - Importanţa asociaţiunilor în dezvoltarea culturii)

"Când un măgar părăseşte satul şi se face orăşean, o minunată schimbare se petrece într-însul: măgăria sa dispare de pe corp şi se depunde în suflet. În limba măgărească se zice atunci că se cultivă. Astfel, un măgar zis cult e un animal spălat pe dinafară şi murdar pe dinăuntru. Cultura însăşi în ţara măgarilor nu este decât procesul de interiorizare a măgăriei: ea este unda magică ce face ca urechiatul pe care-l stropeşte să treacă măgăria de la trup la suflet. Aceasta, cum prea bine se vede, stă în cea mai făţisă împotrivire cu părerile scoase din experienţa altor neamuri. Căci peste tot unde viază suflare omenească, cultura trece ca flacăra divină care curăţă şi eterizează sufletul, înăţându-l mai presus de nivelul zilnic. Cu totul dimpotrivă la măgari; aici, oricât ar părea de straniu, ea curăţă corpul şi murdăreşte sufletul. De fapt, judecând lucrurile după cuvinţă, se înţelege că nu poate fi altfel. Căci precum cultura face pe oameni să propăşească în omenie, tot astfel, în chip firesc, ea face pe măgari să înainteze în măgărie. Numai aşa are temei să poarte numele cu mândrie strălucitul nume de cultură măgărească."( Ştefan Zeletin - Din ţara măgarilor)

"În multe ţări există persoane care gândesc că este foarte nedrept ca un om care trebuie să-şi susţină o familie cu mai mulţi copii să caştige acelaşi salariu cu un altul, care nu se întreţine decât pe el însuşi. Întrebarea nu este însă dacă patronul ar trebui sau nu să-şi asume o mai mare responsabilitate în funcţie de mărimea familiei salariatului.

Întrebarea pe care trebuie să ne-o punem în acest caz este urmatoarea: eşti dumneata, ca individ, gata să plăteşti mai mult pentru ceva, să zicem pentru o pâine, dacă ţi se spune că omul care produce această pâine are şase copii? O persoană sinceră va răspunde, cu siguranţă, negativ, spunând: " În principiu aş face-o, dar în fapt, dacă ar costa mai putin, mai degrabă aş cumpara painea produsă de omul fără copii." Realitatea este că, dacă cumpărătorii nu-i plătesc patronului suficient pentru ca acesta să-şi poată plăti angajaţii, devine imposibil ca afacerea lui să continue[...]

Progresele economice şi sociale făcute cu putinţă de capitalism sunt rezultatele acumulării de capital: ele se bazează pe faptul că oamenii, de regulă, nu consuma tot ceea ce produc, ci economisesc - şi investesc - o parte din acest produs.[...]

Dacă sporim cantitatea de hrană disponibilă pentru organismele animale, sau pentru microbi, atunci mai multi dintre acestia vor supravietui. Tot astfel, reducându-le hrana, le vom reduce numărul. Dar omul este diferit. Până şi muncitorul - în ciuda faptului că marxistii nu recunosc acest lucru - are dorinţe omenesti, altele decât hrana şi reproducerea speciei. O creştere a salariilor reale nu determină doar o creştere a populatiei,  ci şi , înainte de orice, o imbunătăţire a mediului de trai. Iată de ce ne bucurăm astăzi de un nivel de trai mai ridicat în Europa Occidentala şi în Statele Unite decât în ţările în curs de dezvoltare, de pildă în Africa. Este necesar să insistăm asupra faptului că acest nivel de trai mai ridicat depinde de capitalul real investit. Aşa se explică diferenţa dintre condiţiile existente în Statele Unite şi cele din India; metodele moderne de combatere a bolilor contagioase au fost adoptate şi în India  - într-o anumită măsură, cel putin - şi efectul a fost o creştere fără precedent a populatiei, dar, deoarece, această creştere a populatiei n-a fost însoţită de o creştere corespunzatoare a volumului de capital investit, consecinta a fost o creştere a sărăciei. Prosperitatea unei ţări este direct proportională cu volumul de capital investit pe individ." ( Ludwig von Mises, Capitalismul şi duşmanii săi)

"Între rolurile filosofiei, cel mai însemnat este rolul educativ. De la origine, gândirea filosofică a fost îndreptată spre perfectarea omului, sub raportul conduitei şi al mentalităţii. Filosofia a fost şi este, în primul rând înţelepciune; adică: gând şi faptă cumpănite. Gând cumpănit: prin ordinea şi unitatea puse în cunoştinte; fapta cumpănită; prin stabilirea principiilor din care decurg normele de conduită. Sub ambele aceste raporturi, filosofia mijloceste omului, orizonturi largi şi luminoase. Un om de cultură filosofică este presuspus a fi înzestrat cu spirit critic în judecată şi în acelaşi timp stăpân peste hotărârile voinţei. Nu există filosofie care să tindă spre alt scop. [...]

La noi se scrie mult în materie de filosofie. Acei care scriu, putem adauga fără teama de a fi dezminţiţi, sunt din rândul educatorilor; sunt profesorii de filosofie de la Universităţi şi de la şcolile secundare. Prin urmare, avem la noi cele mai bune condiţii pentru ca filosofia să-şi îndeplineasca rolul său educativ. Avem o mişcare filosofică întinsă, susţinută chiar de educatori. Am dobândit oare rezultate dorite ? Absolvenţii instituţiilor noastre de educaţie se resimt ei înşişi, de pe urma acestei întise mişcări filosofice, sustinută de chiar educatorii lor ? DELOC. În şcolile secundare, acolo unde rolul educativ al filosofiei ar trebui să fie hotărâtor, influenta filosofiei este ca şi inexistentă. Cunoştinţele care se predau elevului în orele de psihologie, de logică şi sociologie, nu înavuţesc judecata acestuia cu un spirit critic, care să-l ridice la un orizont mai larg şi luminos, ci îi înavuţesc momoria; iar cunoştinţele de morală, rămân vorbe frunoase, dar goale, fără pătrundere în inima lui.[1] Cunoştinţele filosofice nu se deosebesc întru nimic de celălalte cunoştinţe, ba adeseori sunt mai fără înrâurire asupra minţii şi inimii tineretului. Cu puţine exceptii, profesorii noştri de filosofie s-au dezinteresat de rolul educativ al disciplinei lor. N-au făcut pe elevi să simtă deosebirea dintre cunoştinţele primite în mod obişnuit din carte sau din tradiţia orală, şi convingerile personale, dobândite prin cumpănire şi verificare de argumente. N-au deprins pe elevi să judece

în mod critic, adică filosofic, pentru a-i înarma, mai tarziu, în contra frazeologiei deşarte şi a idolatriei. Ei nu au utilizat măcar aşa cum trebuie, pentru educaţia morală, nici ora care li se punea la dispoziţie în mod expres în programul şcolii. Filosofia a fost predată în şcoala noastră aşa cum erau predate înainte vreme limbile moarte."( C. R.Motru – Rolul educativ al filosofiei )

"Am arătat într-un capitol precedent cum egalitatea de condiţii dezvoltă la toţi oamenii gustul pentru bunăstare şi le îndreaptă spiritul către căutarea utilului. Pe de alta parte, am arătat mai sus, când am vorbit despre individualism, cum această egalitate de condiţii rupea legăturile artificiale care îi uneau pe cetăţeni în societăţile aristocratice şi făcea ca fiecare om să caute ceea ce îi era util numai lui. Aceste diferite schimbări în structura socială şi în gusturile oamenilor nu pot să nu influenteze în mod deosebit ideea teoretică pe care şi-o formează oamenii despre datoriile şi drepturilor lor.

Când lumea era condusă de un număr mic de indivizi puternici şi bogaţi, acestora le plăcea să-şi formeze o idee sublimă despre îndatoririle omului; le plăcea să afirme că omul este plin de virtute când uită de sine şi că se cade să faci binele dezinteresat, întocmai ca Dumnezeu. Aceasta era doctrina oficială a acelei vremi în materie de morală.

Nu-mi vine să cred că oamenii erau mai virtuosi în vremurile aristocratice decât în celelalte, dar este sigur că pe atunci se vorbea necontentit despre frumuseţea virtuţii; doar pe ascuns îi cercetau aspectul util. Însă pe măsură ce imaginaţia nu mai zboară în înalturi şi fiecare se concentreaza în sine, moraliştii se sperie în faţa ideii de sacrificiu şi nu mai îndrăznesc s-o prezinte spiritului uman; ei se limitează deci să caute dacă nu cumva avantajul fiecaruia dintre cetăţeni nu ar fi să lucreze pentru fericirea tuturor iar când reusesc să descopere punctul unde interesul particular se întâlneşte, contopindu-se, cu interesul general, se grăbesc să-l pună în evidenţă; încetul cu încetul, atari remarci devin tot mai numeroase. Ceea ce fusese doar o observaţie izolată devine o doctrină generală şi, în cele din urmă, se instaleaza părerea că omul, slujind pe semenii săi, se slujeste pe el însuşi şi că interesul sau particular este de a face bine. Am arătat, în mai multe locuri ale acestei lucrări, cum ştiu aproape întotdeauna locuitorii Statelor Unite să combine propria bunăstare cu cea a concetaţenilor lor. Ceea ce vreau să cercetez aici este teoria generală cu ajutorul căreia reuşesc să o facă. 

Aproape ca nu se spune vreodata în Statele Unite că virtutea este frumoasă. Se susţine că ea este utilă şi ca acest lucru este dovedit în fiecare zi. Moraliştii americani nu susţin că trebuie să te sacrifici pentru semenii tăi pentru că asta ar fi un fapt măret; dar spun fără înconjur că atari sacrificii sunt tot atât de necesare celui care şi le impune cât şi celui care beneficiază de ele.

Ei şi-au dat seama că, în ţara lor şi în timpul lor, omul era atras spre sine însuşi cu o forţă de neînvins şi, pierzând speranţa de a-l opri, nu s-au mai gândit decât cum să-l ducă într-acolo. Ei nu spun că fiecare om nu îşi poate urmări interesul său, dar se străduie să demonstreze că interesul fiecăruia este de a fi cinstit.[...]

E multă vreme de când Montaigne a spus: " Când nu voi urma drumul cel drept pentru că este drept, îl voi urma pentru a găsi prin experienţă că, la urma urmelor, este îndeobşte cel mai fericit şi cel mai util".

Doctrina interesului bine înţeles nu este prin urmare nouă; dar la americanii din zilele noastre ea a fost universal admisă[...] În Europa însă, doctrina interesului bine înţeles este mult mai grosolană decât în America dar în acelaşi timp este mai puţin răspândită şi mai ales, mai puţin arătată, iar oamenii se prefac şi acum, în fiecare zi, că i se devotează cu totul când, de fapt, nu mai există nimeni care s-o facă.

Interesul bine înţeles nu este o doctrină înaltă, dar este limpede şi sigura. Ea nu caută să aibe în vedere scopuri mari; dar ajunge fără mari eforturi la toţi pe care îi vizează. Cum poate fi lesne pricepută de orice minte, fiecare o înţelege fără greutate şi o reţine repede. Potrivindu-se de minune cu slăbiciunile omeneşti, capătă uşor o mare autoritate, pe care o păstrează fără greutate deoarece întoarce interesul personal împotriva lui însuşi şi se serveste de imboldul care aţâţă pasiunile pentru a le dirija. Doctrina interesului bine înţeles nu duce la mare devotament; dar ea îşi propune, în fiecare zi mici sacrificii; singură nu ar putea să facă un om virtuos; dar formează o mulţime de cetăţeni corecţi, sobri, moderaţi, prevăzători, stăpâni pe ei înşişi; şi dacă nu duce direct la virtute prin voinţă, ea îi apropie pe nesimtite de aceasta prin obişnuinţă." ( Alexis de Tocqueville, Despre Democraţie în America )

Loamakullu (picioare mari) era absolut singur. El fu singurul fiu al mamei sale. El nu avea nici tată, nici mamă. El era aşa de sărac, că pentru acoperirea goliciunilor sale în faţă şi în spate avea numai două mici bucăţi de stofă . Toţi oamenii îl loveau.

 A fost (odată) piaţa. El s-a dus.

 Pe drum el a găsit la o răscruce o sapă.

El a luat sapa şi a mers la piaţă.

El a zis: ”Eu am acum o sapă şi pot acum să cumpăr. Eu îmi voi cumpara ”în schimbul ei” o bucată de stofă.” Dar toţi bărbaţii şi toate femeile din Piaţă nu voiau să aibă o sapă.

 El s-a întors din nou cu sapa lui şi a plâns foarte mult. Atunci a strigat cineva pe drum: ”Loamakullu, de ce plângi tu fără oprire?”

Loamakullu a privit în jur. El nu a putut să vadă pe nimeni. El s-a apropiat totuşi către Voce.

Vocea a zis: ”Mergi înapoi în satul tău şi construieşte-ţi o casă. Când casa este gata, întinde în faţa uşii casei un tendon între 2 stâlpi şi suspendă seara zdrenţele tale.

Loamakullu s-a întors acasa. El a făcut totul, aşa cum vocea îi spusese lui. El a doborât prăjini, le-a ridicat, a ridicat acoperişul şi pereţii, şi seara a întins un tendon între două prăjini pe care apoi a agăţat zdrenţele ruşinoase.

Apoi a mers în casă să se culce

 Şi pe patul său era lungită  o foarte frumoasă Femeie (al cărei nume: Mukelenge Moadi – Prima soţie a şefului de trib). Când el s-a trezit dimineaţa, a găsit că pe tendon atârnau toate cele necesare (în loc de zdrenţele ruşinoase): pantaloni, cămăşi, rochii, fuste, bonete, stofă, multă stofă. El se putea îmbrăca acum foarte elegant.

 Loamakullu şi femeia sa au mers la răscruce la Voce. Loamakullu nu a văzut pe nimeni. Vocea a zis: ”Ascultă, Loamakullu, mâine, tu trebuie să construieşti 10 case. Tu vei deveni un foarte mare şef.

Dar nu dansa niciodată cu ambele picioare şi cu ambele mâini, danseaza mereu numai cu partea dreaptă. În ziua în care tu dansezi cu partea stângă, vei trăi un lucru rău”.

 Loamakullu s-a intors cu soţia lui. El a construit în urmatoarele zile 10 case. O zi mai târziu a găsit el la răsăritul Soarelui (de fapt în noapte dobândite) în fiecare colibă o femeie. Oamenii care pe el până atunci îl trataseră dispreţuitor şi-l loviseră, veneau acum la el. Ei se stabileau la el.

Toţi oamenii au venit. Când Loamakullu ”aha” a tuşit şi a baut Malafu (vin de palmier), au aplaudat toţi şi au strigat: Jaja, Jaja ...

 Loamakullu a dat o mare petrecere. El a strâns toate căpeteniile împreună. Au venit Zappu Zapp, Bulu Matari, Lupungu . Au venit toţi, toţi, toţi, toţi.

Căpeteniile au băut vin de palmier. Căpeteniile au mâncat. Căpeteniile au dansat. Un şef după altul a dansat. Toţi şefii dansau cu 2 mâini.

Loamakullu a vrut şi el să danseze. El a vrut să danseze cu ambele părti. Soţia lui a zis: ”Lasă asta! Danseaza numai cu o parte!”. Loamakullu nu s-a preocupat de asta. Loamakullu a dansat cu ambele mâini şi cu ambele picioare.

 Toate căpeteniile au plecat de acolo. Loamakullu a mers în casa lui. Loamakullu a adormit. Loamakullu s-a trezit. El era singur. Mukelenge Moadi a dispărut. Toate rochiile, cămăşile, pantalonii dispăruseră. Sapa disparuse.

 În faţa casei era un tendon peste 2 stâlpi tras. Pe acesta atârnau zdrenţele ruşinoase ale lui Loamakullu. 

         Interdicţia Dansului ( Das Tanzverbot )

                              - Poveste africană în culegerea lui Leo Frobenius   

"Sihăstria nu ne oferă neapărat un azil.[...] Cel mai apreciabil azil e de căutat acolo unde putem fi activi. Toate ispăşirile şi privaţiunile laolaltă sunt inoperante ca să ne sustragă unui destin presimţit, dacă acesta este hotărât să ne urmărească. Numai când sunt expusă privirilor lumii fără nici o activitate, atunci mi-e urât şi lumea mă înfricoşează. Dar dacă toţi mă văd muncind cu voie bună, împlinindu-mi neostenit datoria, pot să rabd privirile oricui si ale lui Dumnezeu, fiindcă nu am de ce să mă tem.

- Mi se pare că înclinaţia te îndeamnă să te întorci din nou la şcoală.

- Da, răspunse Otilia, nu tăgăduiesc; găsesc ca e o vocaţie fericită să educăm pe alţii pe calea obişnuită, atunci când am fost formaţi pe căi cu totul neobişnuite. Şi nu vedem oare în istorie ca unii oameni retraşi în pustiu din pricina unor accidente morale, n-au stat acolo ascunşi şi neştiuţi, cum nădăjduiau ? Au fost rechemaţi în lume spre a călăuzi pe cei care s-au abătut de la calea cea dreaptă. Şi cine ar fi putut face acest lucru mai bine decât cei ce cunosc viaţa cu ale ei labirinturi? Au fost chemaţi să-i asiste pe nefericiti; şi cine s-ar fi priceput s-o facă mai bine decât ei, care nu se mai temeau de nici o nenorocire terestră ?

- Îţi alegi o vocaţie ciudată[...]

- [...] Orice loc mi-aş alege în lume, îmi voi aminti mereu prin câte încercări am trecut şi ce mărunte şi neînsemnate au fost faţă de cele care au mai urmat. Cu câtă seninătate voi privi nedumeririle tinerelor vlăstare, voi zâmbi de glumele lor copilăreşti şi le voi duce de mână cu blândeţe, ajutându-le să iasă din micile lor rătăciri ! Cine nu este fericit nu este apt să îndrume alţi fericiti; e în firea omului să pretindă tot mai mult de la sine şi de la alţii, dacă a primit multe. Numai nefericitul care-şi regăseşte echilibru ştie să nutrească în sine şi în alţii sentimentul că şi un bine limitat trebuie savurat cu încântare." ( Goethe - Afinităţi elective )

„Ceea ce e important şi folositor pentru omenirea luată ca întreg şi chiar pentru omul în parte a şi fost cu totul uitat în forfota întrecerii interumane. Covâr­şitoarea majoritate a oamenilor care trăiesc astăzi nu mai consideră ca fiind valoros decât ceea ce îi duce la succes în cadrul unei concurenţe fară milă, ajutân-du-i să-i depăşească pe ceilalţi oameni. Orice mijloc ce ar putea servi acestui scop apare în mod înşelător ca o valoare în sine. Am putea defini eroarea utilita­rismului, ce are un efect distructiv, ca fiind confunda­rea mijloacelor cu scopul. La origine, banii reprezintă un mijloc. În limbajul uzual, acest lucru se simte încă, de vreme ce spunem: „El deţine mijloacele necesare.” Dar oare câţi oameni mai există azi care să înţeleagă că banii în sine nu reprezintă o valoare? Acelaşi lucru e valabil şi pentru timp: „Time is money" (timpul în­seamnă bani) exprimă pentru oricine consideră banii ca având o valoare absolută că acelaşi lucru se întâm­plă cu fiecare secundă de timp economisit. Dacă se poate construi un avion care să traverseze Atlanticul într-un timp ceva mai scurt decât toate avioanele de până acum, nimeni nu va întreba cu ce preţ s-a obţinut această performanţă în ceea ce priveşte necesitatea prelungirii pistei de aterizare, viteza sporită de ateri­zare şi decolare şi pericolul legat de aceasta, nivelul mai ridicat al zgomotului etc. Câştigarea unei jumă­tăţi de oră reprezintă pentru toată lumea o valoare în sine pentru atingerea căreia nici un sacrificiu nu poa­te fi prea mare. Fiecare fabrică de automobile trebuie să ia măsuri ca noul tip să fie puţin mai rapid decât cel precedent, fiecare stradă trebuie lăţită, fiecare curbă lărgită, teoretic pentru o mai mare securitate, în realitate însă numai spre a se putea circula încă puţin mai rapid — şi totodată mai periculos.

Trebuie să ne întrebăm ce anume provoacă omeni­rii de azi daune sufleteşti mai mari: lăcomia orbitoare de bani sau graba extenuantă. […] Una dintre cele mai rele consecinţe ale agitaţiei sau poate ale fricii care produce nemijlocit agitaţie e in­capacitatea oamenilor moderni de a sta fie şi numai un timp scurt singuri cu ei înşişi. Ei evită orice posi­bilitate de autoreflecţie şi meditaţie cu o consecvenţă plină de frică, de parcă s-ar teme ca nu cumva reflec­ţiile să-i pună în faţa unui autoportret înfiorător, ase­mănător cu cel pe care Oscar Wilde îl descrie în clasicul său roman de groază The Picture of Dorian Gray.”

(Konrad Lorenz, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate)